Pentru luarea măsurii arestării preventive, este necesară analiza existentei probelor din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că persoana a săvârșit infracțiunea?
Existența probelor din care să rezulte suspiciunea că inculpatul față de care se propune luarea măsurii arestării preventive a săvârșit o infracțiune este o condiție preexistentă luării acestei măsuri și, totodată, o garanție împotriva unei privări arbitrare de libertate în interpretarea art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenția europeană. În lipsa acestei condiții, examinarea temeiniciei de arestare preventivă este de prisos.
În această accepțiune, Curtea europeană a considerat că existența unor motive verosimile presupune fapte sau informații de natură a convinge un observator obiectiv că persoana în cauză a putut comite infracțiunea pentru care este arestat ( cauza Fax, Campbell și Hartley c. Regatului Unit, Hotărârea din 30.08.1990).[1]
Cum arestarea preventivă constituie o măsură cu caracter excepțional, prin care o persoană prezumată nevinovată este lipsită de libertate, dispunerea acestei măsuri nu se justifică decât în condițiile în care sunt îndeplinite toate cerințele legale și numai dacă luarea măsurii este absolut necesară, într-o societate democratică.
C.E.D.O. a stabilit principiul general în această materie, în cauza Wemhoff c. Germaniei: ” detenția preventivă trebuie să aibă un caracter excepțional, starea de libertate fiind starea normală și ea nu trebuie să se prelungească dincolo de limitele rezonabile independent de faptul că ea se va imputa sau nu din pedeapsă. Aprecierea limitelor rezonabile ale undei detenții se face luându-se în considerare circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, pentru a vedea în ce măsură există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a aduce atingere prezumției de nevinovăție, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate ( cauza Labita c. Italiei)”.
Art. 5 din Convenție consacră dreptul la libertate și siguranță. Acest articol tinde să protejeze libertatea fizică a persoanelor, împotriva oricărei arestări sau detenții arbitrare sau abuzive.[2]
Prin urmare, privarea de libertate a inculpatului, se analizează prin prisma îndeplinirii condițiilor prevăzute la art. 223 NCPP, precum și prin identificarea existenței probelor din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că persoana a săvârșit o infracțiune.
GRIGORESCU Iulian Marius-Avocat Constanța
Tel: 0734310817
[1] Anamaria Trancă, Măsuri preventive-practică judiciară, ed. Hamangiu, București 2017, p.3-26
[2] Jean-Francois Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, ed. Hamangiu, 2009, p.318
